Povestea SC-ului

Mă intitulez SC.

Iulia(na) SC.

Scurt și la obiect.

Prea scurt și prea la obiect, pare-mi-se.

Căci prea mă întreabă lumea.

M-au întrebat de la ce vine SC.

Și io ce să le spui?

Le-am spus că-i Strict Confidențial.

Dar n-au crezut-o.

Apoi le-am zis.

Le-am zis că nu le spui.

Că io țin secretele. Mai ales pe ale mele.

De la Sora Ciorilor, pân la Societate comercială, cu escală la SCandiu, toate mi-au fost expuse.

Ca și cum mă puneau să identific vinovatul.

Puneau întrebări.

Ajutătoare cică.

D-ălea inteligente. De detectivi. Particulari.

„E cumva de la gagic?”

Și io mă rușinez când aud dintr-ăstea.

Că așa-s io. Pudică.

Și băgam capu-n pământ.

Da corpu rămânea dezgropat.

Și înțelegeau ei, din gesturi, că cică-s în cârdășie cu vinovatu. Că de aia nu spui nimic.

Și mă lăsau în pace apoi.

Ce să și facă?

Io când nu vreau să fluier, păi nu fluier!

…Chiar dacă-i fault.

Da mă plictisesc. Așa că spui.

Spui tot, da nu-ntreba și nu-ntrerupe.

Că mă pierd.

Și nu mă cauți. Tot io trebuie să mă găsesc.

Încep cu începutul.

M-am născut.

Și mă pomenesc io că vreau să devin cântăcioasa.

Versuri compuneam, mișcare scenică aveam… ce-mi mai trebuia?

Exact! Nume de scenă!

Și io mă inspir mult și des. Că cică doar așa inspiri și tu, la rându-ți.

Și văzusem io pe undeva un cântăcios care-și spunea „Gică F”.

Inspirațional, nu?

Și am căutat și io un nume.

Am scormonit după o literă din alfabet.

Și bum! A ieșit.. Ceva!

Și am luat io inițialele din acel ceva și mi-a ieșit SC-ul.

Și le-am pus și io pe unde am putut.

Pă feisbuc. Pă instagram. Pă uațap.

Pă peste tot.

The end.

A, și încă ceva! În caz că vă-ntrebați, cariera de cântacioasă mi-a cam eșuat. Căci-mi lipsea un mic ingredient.. Vocea!

Sursă imagine reprezentativă: instagram.

Reclame

Obligație vs Dorință

Asta-i întrebare urgentă. Considerați-o de viață și de moarte.

Ce ar trebui să facă un om cand este pus să aleagă între a-și petrece timpul undeva unde-i face plăcere sau undeva unde-l cheamă datoria, că trebuie, că se supără?

În situația de față, eu sunt omul.

Și întreb aici că-s curioasă, bazându-mă pe faptul că aici sunt oameni mult mai înțelepți decât mine. M-aș bucura tare mult dacă m-ați ajuta!

A plouat.

În seara asta a plouat.

A plouat des in ultima perioadă. Poate prea des, dacă mă intrebi pe mine.

Dar nu mă intrebi.

Și totuși, ploaia asta mi s-a părut diferită.

Am simțit-o ca pe-o descătușare, ca pe-un plâns, ca pe-un oftat.

A fost bruscă.

Intimidantă.

M-a dus cu gândul la un om în momentul defulării.

Știi? Când nu mai poate să se abțină și face..

Ce face?!

A, da!..

Poc.

Face poc! Dă pe dinafară.

Știi, așa omul, așa și ploaia.

De ce-aș fi tristă?

Majoritatea timpului-mi-l ocup cu migrațiile obișnuite, mai exact cu deplasările zilnice.

Adică-s navetistă, ce să mai.

Și într-o frumi seară de primăvară, când tocmai ce ieșisem de la școală, dau să mă duc în stație.

Traversez strada și ajung în stație.

În timp ce traversez sunt urmărită de un cârd de muște, țânțari sau fantome, nu sunt sigură.

Dintre toți omuleții, doi dintre ei, oameni maturi, în toată firea, simt nevoia acută să facă următoarea remarcă: „Trag muștele la ele”. Uitasem să specific, eram cu încă două amice.

Nu le zic nimic oamenilor. Puteam io, un simplu cetățean european, să le condamn opinia? Nu puteam.

Se urcă dânșii în microbuz, io deja acolo.

Trece unul dintre ei pe lângă mine, la care io, absolut involuntar, întreb, plină de feminitate: „Ăsta a bombănit, mă?”.

Stimabilul aude. Se uită. Nu zice nimic. Oameni maturi, în toată firea, cum ziceam.

Urcă și celălalt și au următorul dialog:

„-Se luă cineva de tine?

-Nu..

-Sigur nu se luă nimeni de tine?

-Nu..

-Dar auzisem că te cerți cu cineva.

-Nu mă cert cu nimeni.. ”

Și așa continuă dânșii timp de câteva minute. Un tablou ce descria perfect afecțiunea ce i-o poartă mama puiului său.

Ceva nu se pupa. Să fi fost oare discrepanța dintre aparenta duritate și comportamentul pueril?

Trec zilele. Altă zi, altă întâmplare.

Ora de franceză.

Simt nevoia să specific lipsa oricărei legături între mine și franceză, singurul lucru pe care-l pot spune fiind „o, djadja”.

Așa și colega mea de bancă.

Și începe profesoara, și vorbește.. în franceză!

Nu se mai oprea.

Colega mea, neînțelegând, se uită la mine și se strâmbă.

Profesoara o vede și zice: „Da, da, nu vă mirați. La ei așa se face!”.

Și ca să închei apoteotic, acum câteva zile îmi căutam pisica s-o hrănesc.

Și o caut.

Și o caut.

Și o găsesc.

Știți unde era?

În coșul de gunoi.

O scot de acolo și o hrănesc.

Practic, de atunci pot zice că am scos-o din gunoi și i-am dat o pâine.

Nu știu de voi, dar eu am râs. Și am vrut să împărtășesc cu voi câteva dintre motivele pentru care sunt recunoscătoare că trăiesc.

Articol explicativ

Io nu prea ofer explicații.

Că mai zic să faci la dreapta, apoi la stânga, apoi drept în față, asta-i altă treabă.

Dar acum, să presupunem, că fac o excepție.

Căci trebuie. E musai.

Spusesem io că vreau să revoluționez lumea. S-o schimb.

Și nu v-am mințit. De ce s-o fi făcut? Io-s onestă, onești și voi.

Dar io-s un om micuț. Un omuleț. 16 ani, vă amintiți?

Înțeleg că-s destul de persuasivă, dar încă nu-i cazul de o campanie electorală.

Vă rog, păstrați-vă voturile pentru mai târziu.

Dar mai întâi de toate, vreau să vă spun eu câteva despre schimbare în opinia mea.

Socotesc io că-n viață nu realizezi nimic fără să ai o bază.

Adică cum adică?

Cum înveți tu întâi literele și apoi te apuci să faci cuvinte, cum faci tu temelia iar mai apoi acoperișul, tot așa și-n viață, implicit în schimbare.

Înainte să vă conving pe voi că-s amuzantă, întâi tre’ să mă conving pe mine, așa funcționează.

Așadar, după ce mă rezolv io, voi urmați. Luați-o ca pe o amenințare.

Un alt aspect ce a creat confuzie a fost referitor la prostie. A mea sau a altora.

„Sunt prost” nu-i răuț, ci dimpotrivă, ascunde-n el o multitudine de aspecte pe care, logic și firesc, mi-a fost lene să le enumăr.

„Sunt prost” ascunde-n el „N-am destul curaj”.

„Sunt prost” ascunde-n el „N-am destul timp”.

„Sunt prost” ascunde-n el „N-am destui bani”.

„Sunt prost” ascunde-n el „N-am destul talent”.

„Sunt prost” ascunde-n el „Poate mâine”.

„Sunt prost” ascunde-n el „Poate nu eu”.

Toate, una sau câteva, cam asta-i definiția „prostului”. A celui care nu vrea să schimbe.

Dar cum facem, căci în cazul meu am stabilit deja că io vreau.

La mine-i diferită prostia. E un alint, zău așa. Vă ziceam că tre’ să fii capabil să faci mișto de tine în orice situație. Uite, eu fix asta fac. Râd de mine, cu mine, pentru mine. Râsul e hrană pentru suflet, remember?

Și cam atât cu explicațiile, mai trebuie să și dorm. Dar vă anunț că urmează o avalanșă de articole căci nu te joci cu „unghia îngerească”.

P. S: m-am legat de articolul anterior

Oameni

Două mâini, două picioare, doi ochi, o gură, un nas, cică un creier. Hmm, om..!

Hmm, om?

Ce e omul?

Cred că ar trebui să stabilim de la început faptul că omul este ființa care are abilitatea de a schimba lumea.

Că n-o face, asta-i partea a doua.

Și de ce ar face-o?

Soarta îi e potrivnică, atunci de ce să se zbată? Ce, voi n-ați văzut reclama aia în care „lucrurile bune vin ușor”?!

Îi e suficient să facă prăjituri fără frică.

Io-ț spun, nu blamez.

E mai ușor să te împaci cu ideea și să-ți spui că ești prost, dar e ok, că majoritatea e.

Și io-mi spun că-s proastă. O spun și tare. Mă mai și întreabă lumea de ce, iar eu le răspund zâmbind că așa, în general.

Dar știi ce e diferit la mine?

Eu nu renunț. Și nu accept. Eu știu că pot. Ce vrei? Simt asta!

Eu, și așa proastă, fără vreun talent aparte, fără vreo confirmare divină, fără ceva ieșit din comun, tot am speranța că-n mine zace ceva special.

Și o să merg și până la capătul pământului să aflu ce anume.

P. S: Io-ț spun, io o să schimb lumea. Sau măcar o parte.

Cel mai bun sfat

Dragii mei, dragile mele, dacă ați vrea vreodată să vă sfătuiesc, nu apelați la mine, eu v-aș sfătui prea mult.

Și cum nu am inspirație, nici muză, nici muz, am întrebări.

Muuulte întrebări.

Care e cel mai bun sfat pe care l-ai primit vreodată?

Ah, să nu uit!

Al meu e ăsta: Cel mai bun medic pentru tine ești chiar tu.

Cine sunt eu?

Bună, eu sunt Iulia.

Și încep cu începutul.

M-am născut. Am țipat și am plâns pe atunci. Și de obiceiurile vechi, greu mai scapi.

Apoi au trecut săptămâni, ani.

Între timp cică dezbăteam politică. Mi se povestește cum c-aș fi zis că „BĂȚECU“ e președintele țării. Și o ziceam frecvent.

Apoi, mai erau zilele când jucam fotbal. Bine, un fel de fotbal. Eu, bunicul și sora mea. Noi două contra lui. Când reușea vreun gol extraordinar, îi ziceam „Joci dur, a?“.

Ieșeam afară să mă joc doar dacă-mi promitea sora mea că-mi va da telefonul ei după. Îmi promitea mereu. Și niciodată nu mi l-a dat. Se mai și rățoia la mine. Poate că de atunci stau eu prost cu încrederea..

Mai erau și unele jocuri inventate de mine și sora mea. Unul purta numele -țineți-vă bine- de „Câinele și cățelul“. Era un joc în care una era câinele, mama, iar cealaltă, ce să vezi, cățelul. Câinele-și nega cățelul și-l bătea (asta când eram eu cățelul) sau cățelul își nega mama-câine și o bătea (asta când eram eu câinele). Tind să cred că sora mea a inventat jocul.

Actualmente, sunt o scriitoare cunoscută, am două poezii publicate-n revista școlii.

Sunt, de asemenea, o mare vedetă. Am făcut parte dintr-o trupă.

Mai sunt și o afaceristă. Am făcut comerț cu ziare, flori de tei sau nuci.

Și toate aceste realizări profesionale până la vârsta de 11 ani.

Sunt în clasa a 10-a și am, aproape, 16 ani. Inițial nu voiam să-mi dezvălui vârsta pentru că-mi doream să fiu luată-n serios.

Am 3 câini, 3 pisici și o soră (remarcați cifra magică-3). Am un huawei vai mama lui, niște cărți, caiete, haine și câteva obiecte.

Nu prea am melodii preferate. NU FUMEZ. Înjur.

Nu citesc excesiv, dar îmi plac cărțile. Una mi-a schimbat, într-o oarecare măsură, viața.

Sunt nebună. Și să mă ai pe mine în preajmă, așa cum sunt eu, ai înnebuni și tu. Dar ai fi un nebun fericit, te asigur.

Nu sunt rea cu tine fără să o meriți.

Mă cocoțez primăvara în cireșul din grădina mea. Odată, bătea vântul așa de tare încât credeam că o să cad. Îmi ziceam „Dacă o să cad, mor, dar mor mâncând cireșe“.

În aceeași grădină stau să privesc apusul. Apoi luna și stelele.

Am o slăbiciune pentru lună, stele și iubiri neîmplinite. Nu neapărat ale mele.

Mă uit la desene animate.

Adorm în fiecare noapte la două. Mai puțin vinerea și sâmbătă, atunci nu prea dorm.

Mai am o slăbiciune pentru real. Și pentru ce e spontan. Ingenios. Și pentru scrisori. Mă dai pe spate cu așa ceva.

Mi se par josnici oamenii care se folosesc de alți oameni pentru simplul fapt că-s plictisiți, sau, și mai rău, pentru a uita pe cineva.

Sunt mult mai mult decât ceea ce se vede.

Și mi-a luat aproape 16 ani să mă iubesc și să nu-mi fie teamă să o spun.

Mi-a luat aproape 16 ani să-mi dau seama că oricât de mult ar pretinde ceilalți că au dreptate, tu știi cel mai bine ce trebuie să faci.

Mi-a luat aproape 16 ani să-mi dau seama că trebuie să te ferești de oameni toxici, oameni care nu te prețuiesc sau te desconsideră.

Și un lucru foarte important.

Trebuie să fii capabil să faci mișto de tine în orice situație.

Și râzi. Râsul vindecă suflete.

Și iubește. Pe tine cel mai mult.

03:00 AM

Eu mă agăț de un vis până nu mai rămâne nimic.

Nici din el. Nici din mine.

Și-mi imaginez.

“Cum ar fi dacă?“…știi?

Nu. Nu știi.

Nu știi acum.

Dar poate o să știi.

Vreodată.

Dar atunci eu n-o să mai știu.

Îți amintești tu. Uit eu.

Cam așa funcționează.

Și eu-s uitucă.

Uit repede.

Uit tot.

Amiciții, cum ar spune unii

Vă spun de la început, ca să știți.

Io nu prea mă dau în vânt după oameni.

Că azi sunt, mâine dispar.

Și eu de una singură, funcționez.

Chiar bine.

Căci eu știu să mă distrez.

Chiui. Și sar prin casă. Mă dau peste cap. Fac și sport dacă-s obligată.

Ascult și muzică. Și Mozart. Și Salam. Și Abi… Aoleu, aoleu.. șțiți voi.

Dar din când în când, mă mai plictisesc.

Mai vreau și eu un om, o pisică, un ceva.

Și găsesc. Fac ce fac. Și-i găsesc.

Uite, să-mi intrăm în amintiri.

A fost odată ca niciodată o primă zi de școală.

De liceu.

Atmosferă feerică.

Copii entuziasmați, profesori veseli și eu.

Eu cu o falcă-n cer și una-n pământ.

Încruntată și bătută de soare.

O minunăție de fată.

Asist la un discurs ce ține un veac.

Mă duc în clasă.

În clasă, toate băncile ocupate.

Mai e una liberă.

Prima.

În fața profesorilor.

Am zis „bun, dacă tocilară nu sunt, atunci mă fac“.

Dar mai era o problemă.

În bancă, două locuri.

N-oi fi eu tocmai slăbuță, dar încăpeam într-unul.

Panică. Panică. Panică.

Caut coleg. Colegă. Profesor. Pisică. Orice. Da să fie.

Și apare ea. Geta, să-i zicem

Ochelari. Fără pic de machiaj. Tocilară!

O rog să stea cu mine.

Nu mă pun în genunchi.

Nu e nevoie.

Și de atunci, m-am pricopsit cu ea.

Sau ea cu mine.

Și să vă spun un secret.

E nebună.

Apoi mai e el. Alt amic.

V-aș duce la începuturi.

Dar nu vă duc. Vă las aici.

Pe amicul l-am cunoscut dansând.

La o bâțâială, cum s-ar spune.

Era o scenă.

În jur erau scaune.

Pe scaune erau oameni.

Pe scenă eram eu.

Și alte 30 de persoane.

Și dintre cele 30 de persoane, una dansa cu mine.

Cică dansam groaznic.

Eu cred că dansam superb.

Lumea invidioasă, domne.

Cică aveam nevoie de ajutor. De ajutoare.

Așa și-a făcut superman apariția.

Adică amicul.

M-a luat la dans.

Drept să vă spun, o vreme nu eram sigură cu cine dansez.

Nu-i vedeam fața.

Era el prea înalt.

Sau eu prea scundă.

Sau ambele.

Dar am aflat.

La apogeu.

Sau la o învârteală, cum s-ar spune.

Învârteli.

Că au fost fără număr.

Ce să mai.

La final amețisem.

El ar spune că-i de la farmecul personal.

Eu vă spun că era de la oboseală.

Și cam atât cu dansul.

Nu m-am născut domne vreun Mihai Petre.

Și să vă mai spun un secret. Nici el.

Cu amicul am rămas amică.

Tre’ să recunosc că el mi-a dat ideea acestui articol.

Am menționat aici doar doi amici. Dar vă spui, mai sunt mulți, și toți merită pomeniți.

Vă spusei eu vouă că oamenii-s temporari.

Și nu v-am mințit.

Sunt amici pe care probabil nu-i voi mai revedea.

Sunt amici pe care probabil doar o să-i mai salut.

Sau sunt amici pe care o să-i povestesc.

Sunt amici cu care-mi pierd zilele.

Sunt amici cu care-mi pierd nopțile.

Sau sunt amici cu care-mi pierd doar timpul.

Dar știi ce au în comun toți acești amici?

Fiecare lasă câte ceva.

Amintiri.

Emoții.

Aș vrea să spui și eu două-trei vorbe despre asta. Dar mai întâi, o întrebare.

Emoțiile ți le controlezi sau te controlează ele pe tine?

Tocurile și graba.

Îmi plac tocurile.

Nu îmi place graba.

Până aici, toate se pupă.

Toate, cu excepția mea.

Eu nu mă pup nici cu tocurile, nici cu graba.

Dar mă grăbesc. Pe tocuri.

Acuș v-aș cam spune eu câte ceva despre fiecare.

V-aș cam spune cum îmi plac mie tocurile, doar așa, că-s de un metru și ceva.

Și cum nu prea port foarte des tocuri. Doar iarna. Că-i gheață. Și dacă eu nu mă pup cu tocurile, măcar cu pământul s-o fac.

Și cum mă dor picioarele. Ah. Săracele. Unde nu-i cap, chiar că-i vai de dânsele. Dar n-o să recunosc. Că eu sunt orgolioasă. Și o să râd și o să-ți spun că mie chiar îmi place. Dar nu îmi place.

Ah, și ai văzut ce divă sunt pe tocuri?! Să vă spun un secret. Atunci când mă unduiesc, eu de fapt încerc să merg. Atât. Căci un picior vrea să meargă la stânga, iar celălalt la dreapta.

Dar mă țin tare. Sunt țanțosă. Și să mă vezi când nu mă vezi..! Când nu mă vede nimeni. Să vezi atunci magie. Când mi se desprind cumva picioarele de corp și rămân în spate. Și trag de ele. Și le îndemn. Le zic să nu mă lase. Și le mint că n-o s-o mai fac. Ne-am născut împreună, nu vreau să murim separat, vorba cuiva.

Și aș spune mai multe.

Dar nu mai spun.

Că m-am lungit.

Și nu îmi place.

Știi cum e.

To be continued..

Sau, cum s-ar zice, urmește..

Dă-ți voie să fii.

Cică trebuie să-ți accepți neputința.

Neputința? Ce e aia?

Nu am luat în serios.

Cum să fac asta?

Eram ferm convinsă că eu pot.

Dar n-am putut.

Și nici acum nu pot.

Nu pot să-mi controlez nervii. Sau dorul. Sau bucuria. Sau teama. Sau vocea. Sau timpul. Sau tot.

Și mă frustrează.

Nu vreau.

Dar mă frustrează.

Vezi? Iar simt ceea ce nu vreau.

Ceea ce nu trebuie.

Dar hei, cine decide ce trebuie și ce nu?

Noi nu. Eu nu.

Așa că simt. Și-mi dau voie să simt. Dă-ți voie să fii. Și acceptă. Acceptă că ești.

Eu și norocul.

Eu sunt Iulia.

Și nu-s deloc norocoasă.

Băi, dar deloc. Nici măcar oțâră. Nici măcar un pic.

Vedeți dreptele alea paralele? Ei, una-s eu, una-i norocul. Nu o să ne intersectăm în vecii vecilor.

Deci, eu și norocul nu coexistăm.

Știi cum e. Ori el, ori eu.

În fine, ați prins ideea.

Am prins-o și eu. El n-are nicio treabă cu mine. Ok, drumuri separate. Dar parcă nu vrea domne. Nu-mi dă pace.

Și am auzit multe. Cică norocul l-ai face tu cu mâna ta. Dar nu-i așa, boss. Căci am încercat. Oh, dar cât am încercat! Dar până și mâna mi s-a prins. S-a prins și ea că norocul nu mă place. Nu ne place. Și s-a retras. Mâna. Așa mai face ea. Așa mai facem noi. Ne retragem când vedem că nu merge.

Și să nu mă înțelegeți greșit. Nu-mi plâng de milă. Căci la fel cum fuge norocul de mine fug și eu de altele. De alții. Karma.

Poate pare că am avut lipsă de inspirație. Dar, v-am spus, eu am lipsă de noroc. Atât.

Gigel și Tanța

Să vă spun o poveste.
Era odată o Tanța și un Gigel.
Tanța era o femeie superbă, iar Gigel un bărbat perfect. Spun asta deoarece s-au cunoscut pe facebook. Sper că v-ați prins că ei s-au descris așa.
Și toate bune, și chiar frumoase.
Gigel o ciupe pe Tanța, Tanța-i dă un like și Gigel intră-n acțiune.
Îi scrie Tanței „Hei kf papuse“.
Tanța îi răspunde „Sunt supy mi sa rupt o unghiuta“, la care Gigel „nui nimic iti iau io alta“.
Și uite așa, o frumi poveste de iubire.
Și continuă, și continuă.
Până când, Gigel vrea „să bage un suc“ în Tanța.
Se întâlnesc ei, dar pe ici, pe colo, mici peripeții.
Gigel o strigă pe Tanța „mondiala mea am ajuns“. Se uita mondiala lui, pardon Tanța, în zare, dar nimic. Se uită-n stânga. Se uită-n dreapta. Se uită-n spate. Se uită-n față. Și nimic. Se uită și-n jos, într-un final. Și-l zărește. Un om mic, cu mintea mică și cu burta mare. Cum v-am spus. Bărbatul perfect.
Dar ce credeți, cum a recunoscut-o Gigel pe Tanța? După față exclus, căci nu-i ajungea privirea, era un om mic, dacă vă amintiți. Atunci după ce? Nu vă gândiți la altceva, el o cunoștea după sandale. Cu toc. Cu mult, mult toc. Să vadă lumea la ce nivel era.
Acu, ce era de făcut? S-au likeuit, s-au întâlnit și s-au contopit (asta, așa, ca să rimeze).
Ce ne învață pe noi povestea?
Ne învață că în fiecare dintre noi există un Gigel sau o Tanța. La o scară mai mică, căci ei sunt unici.
Nu mai știm noi ce-i aia realitate, ce-i aia viață, ce-i aia comunicare, ce-i aia iubire, ce-i aia prietenie ș.a.m.d.
Trăim pă feizbuc, trăim pă insta, trăim pe uap, trăim pă gugăl, pă iutub, sau pă io mai știu ce.
Ne mâncăm mă! Ne mâncăm!
Ne mâncăm timpul. Ne mâncăm viața. Ne mâncăm mintea. Mușcăm din noi cu foame, până la os, până nu mai rămânem.
Nu-i tehnologia domne! Noi suntem.
Și nu blamez, căci și eu-s o mare păcătoasă.
Dar ce zici, mai trăim și noi?

Ce e fericirea?

Peste tot se vorbește de fericire. Fericire ici, fericire colo. Dar parcă nu-i niciunde. Fericirea-i naivitate, dar parcă și conștientizare. Fericirea ești tu, dar parcă și puțin din ea, el, ei, ele. Fericirea e „absența durerii“ sau împlinirea dorințelor? E lipsa așteptărilor sau încercarea de a-ți îndeplini visele? Cum definești tu, fericirea?

Oh, dar trebuie și titlu?!

Stăteam eu acum și combinam. Ce combinam? Haine, ce altceva?
Știți, așa sunt eu. Cum văd o oglindă în care încap toată, cum fleoșc – trântesc o haină pe mine. Și apoi încă una. Și apoi încă una. Apoi mai scot, mai adaug, și tot așa până-s numa’ bună de admirat. Și mă admir până mi se ia. Apoi pun hainele la loc și-mi văd de treabă.
Îmi place toată chestia asta, cu haine, cu mărgeleturi, știți voi.
Toate bune și frumoase până când să le port. Pe stradă.
Nu de alta, da eu sunt.. mai nonconformistă.
Când am eu o zi, așa, mai cu tupeu, mă afișez cu ce vreau și văd priviri iscoditoare.
Așadar, decentul meu nu e același cu decentul lor.
Asta e! Nu am înțeles niciodată asta cu normele sociale.
Așa și-n viață, nu doar la haine.
Nu mă înțelegeți greșit.
Știu și eu să zic „Bună dimineața“, „Bună ziua“, „Bună seara“ sau popularul „Nici.., Nici..“ dacă înțelegeți unde bat.
La trecerea de pietoni trec și eu tot când e verde și alerg când nu trece nicio mașină.
Știu și eu să citesc, să scriu, să vorbesc. Și asta în limba română, nu în vreo alta inventată de mine.
Știu chiar și să mănânc, deși nu prea înțeleg asta cu adunatul la masă. Mie-mi place să mă adun la masă doar eu cu mine.
Și apoi, sunt multe lucruri pe care nu le înțeleg.
Și pe care nu vreau, nu pot, să le respect.
Nu vreau să vorbesc mai încet, nu vreau să-mi ascund râsetele, nu vreau să fiu și eu, ca restul lumii.
Mă plictisesc caracterele neconturate, fără pic de flacără-n ele.
Mă plictisește asemănarea.
Eu vreau să fiu.. EU!

Am văzut un extraterestru!

Dragi oameni, și nu numai.. am văzut un extraterestru! După părerea mea, era o „ea“, deci, o extraterestră.

Am văzut-o cum se plimba pe stradă, în voie. Am recunoscut-o imediat! Și ceilalți au recunoscut-o, am văzut asta în privirea lor. Mai ales într-a bărbaților, o cercetau din cap până-n picioare. Nu e de mirare, la cum arăta.

Era foarte frumoasă, cu un ten perfect, fără nici măcar un coș, avea ochi mari, buze pline, pomeți proeminenți, gene lungi, păr strălucitor, 90-60-90, dar lucrul decisiv pentru a-mi da seama cine sau ce este de fapt a fost faptul că nu avea deloc celulită! Băi, dar deloc! Știu, și eu am fost șocată! Ba mai mult! Era inteligentă, vorbea fluent și nici cu dicția nu stătea rău. Era și amuzantă, avea un râs fermecător, nu ca restul femeilor, un amestec între hienă și măgar. Era mai mult ca sigur un extraterestru!

Așadar, dragile mele, haide să facem ceva, să o găsim înainte de a crede partea masculină că perfecțiunea există!

Update: Am găsit poza asta și am gândit că e musai să o atașez aici.

Ha, ha, ha

Nu am mai scris de mult!

De anul trecut chiar! ..știu, știu, sunt amuzantă! ..și nici măcar nu-mi dau silința! ..bine, ba-mi dau.

Știți, pentru cei ce nu ați observat, eu chiar introduc și niște glume fine, foarte inteligente, în articolele mele:

Și până și eu mă întreb, dacă-i talent nativ. O fi? Adică stau, și scriu, și pac.. uite gluma!

Articolele ca articolele, da să vezi când se extinde asta-n realitate! ..sunt toată o glumă!

Ah, în caz că nu v-ați dat seama încă, subiectul de astăzi este -UMORUL aka IRONIA aka SARCASMUL aka EU-

Eh, bine, s-o luăm cu începutul:

CUM A APĂRUT?

Cum mai spusesem și înainte, habar n-am dacă-i un talent nativ.

E posibil și să mi se tragă de la faptul că nu prea mă ia nimeni, niciodată în serios.

Fie cum o fi, ce-i cert e că eu eman umor prin toți porii! Când spun eu o glumă, răsună sălile de râs.. nu de râsul celorlalți, ci de râsul meu, ce-i drept, dar, hei, ăsta-i doar un mic amănunt.

CUM SE MANIFESTĂ?

Oho.. ACUT! E în stare avansată!

Practic, dacă umorul ar fi o boală, eu nici n-aș fi auzit de ea..

Se manifestă constant, atât în scris, cât și-n viu grai.

În scris sunt mai amuzantă, sinceră să fiu, că-n realitate nu prea mă ascultă nimeni.

CUM ÎMI INFLUENȚEAZĂ VIAȚA?

Simplu, îndepărtează oamenii!

Auzi la ei, cică-i iau la mișto! ..și umorul meu nici măcar nu-i sardonic! ..bine, poate puțin.

Lumea mă percepe în două moduri: fie-s proastă, fie-s rea, dar eu sunt doar pozitivă, și poate și puțin rea..

Oamenii mei preferați sunt cei care răspund la sarcasm, cu sarcasm. Și prin „a răspunde la sarcasm cu sarcasm“ nu mă refer la popularul „ba tu“ sau „ha, ești proastă“ -dragii mei, ăsta nu-i sarcasm!

TERAPIA PRIN RÂS

Nu știu dacă ați auzit de ea, dar presupun că există. Doar nu eram eu atât de inteligentă s-o inventez, nu?

Ce presupune? Păi, când ești trist, golește-ți mintea, uită-te la ceva amuzant, sau citește ceva amuzant.

Apoi o să râzi = gândești pozitiv = o să fii un om de succes = o să ai o viață de succes = ajungi manelist.

Îmi pare rău!

Îmi pare rău că uneori căutam „aprobare“.

Îmi pare rău că nu am cunoscut mai mulți oameni.

Îmi pare rău că am avut așteptări și de la altcineva, în afară de mine.

Îmi pare rău că uneori eram rea gratuit.

Îmi pare rău că insistam asupra unei greșeli, doar pentru că pierdusem timp în a o face.

Îmi pare rău că încercam să-mi induc lucruri.

Îmi pare rău că uneori nu mă consideram “good enough“.

Îmi pare rău că nu am citit mai mult.

Îmi pare rău că uneori purtam mult machiaj, doar pentru a mă considera frumoasă.

Îmi pare rău că nu am trăit fiecare clipă ca fiind ultima.

Îmi pare rău că nu-mi am făcut mai multe amintiri.

Îmi pare rău că nu am făcut mereu ce-mi place.

Îmi pare rău că uneori n-am fost eu.

Îmi pare rău că uneori mă comportam de parcă-s o mică atotștiutoare.

Îmi pare rău că nu am avut mai mult curaj.

Îmi pare rău că mă complicam.

Îmi pare rău că mi-am consumat timpul și energia cu oameni care nu merită.

Îmi pare rău că nu mi-am dorit ceva suficient de mult.

Îmi pare rău că mi-am pierdut timp cu tehnologia, în loc să.. trăiesc.

Deși unele persoane ar alege să-și enumere succesele, eu am ales să-mi enumăr regretele. Asta pentru a le lăsa aici, în urmă.

AN NOU FERICIT, BOSS!

ȘI DE REVELION.. NU APĂĂĂĂ!!!!

Lucruri ce mă aduc la un pas de nevroză

Mi se reproșează adesea că-s nervoasă.

Dar ce vină am eu, o biată, amărâtă, și săracă persoană, că viața mi-e perturbată de tot felul de.. perturbatori?

Ce fel de perturbatori?

De tot felul, cum am mai spus. Negri, albi, mari, jucăuși.. chiar și serioși.

Glumesc, cei serioși nu-mi plac..

Dar despre mine și preferințele mele in materie de câini, povestesc în alt articol.

Așa, deci vorbeam despre perturbatori? Uite aici:

TREZITUL

Eu nu-s de treabă.

Dar mai am și unele momente. Unul dintre ele fiind atunci când dorm.

Pe lângă faptul că-s adesea nervoasă, mi se reproșează și că vorbesc prea mult.

Deci, practic, somnul meu echivalează cu momentul lor de liniște.

Așa că, eu, om normal de altfel, vin și te întreb: DE CE ȚII MORȚIȘ SĂ-ȚI ÎNTRERUPI SINGURUL MOMENT DE LINIȘTE? DE CE ȚII MORȚIȘ SĂ MĂ SCOLI, OMUL LUI DUMNEZEU?

Că vorbesc mult și nu-ți convine, înțeleg.

Dar că mă trezești din somn, singurul moment în care scapi de mine, asta nu mai înțeleg!

Mai ales dacă nici nu sforăi..

NESERIOȘII/ÎNCURCĂ-LUME

Eu sunt un om simplu!

Mie-mi spui clar: DA sau Nu. Nu că „poate“, nu că „posibil“, nu că „te caut yo“.

Imaginează-ți doar:

Cineva, îți propune să mergi într-o excursie exotică, cum ar fi, să iei pâine.

Tu ce faci?! Tu te pregătești, îți imaginezi ce frumos va fi, câte tipuri de pâine vei vedea, poate că reușești să ți se facă și o reducere, lucruri din astea..

Mă, și după ce ți-ai pus tu ținuta aia sexy(să moară toate pâinile, se știe) să vină și să-ți spună: „Știi, nu mai mergem, mai aveam o pâine“..

Nu te-ar apuca toate spumele?! Zi și tu!!

Lăsând gluma la o parte, mi se pare josnic să anulezi ceva într-un ultim moment, să încurci un om.

Și situații de genul, să tot fie.

Dar mă opresc aici, am lucruri importante de făcut.. mă duc să ascult o manea..

Prostia

Despre manele, am vorbit! Despre fericire, am vorbit! Despre frumusețe, am vorbit! Dar despre prostie..? Despre prostie când?

Chiar cred că e cazul să știți mai multe și despre mine, nu?!..

În cazul în care nu ați avut un minim contact cu virusul numit „prostie“ sau nu sunteți chiar voi înșivă posesorul acestuia, permiteți-mi să vă pun în temă cu acest subiect.

Să începem!

PASUL 1- CE ESTE PROSTIA?

Ca să vedem despre ce discutăm astăzi avem nevoie de o definiție complexă, concretă, a prostiei:

Ah, stai, poza greșită!

Asta înseamnă să fii prost:

Și alte alea!

PASUL 2- BĂ, EU OARE-S PROST?

Așadar, după ce am definit prostia, apare întrebarea firească „bă, eu oare-s prost?“ -dacă nu apare, cică ești.

Deci cum aflăm de suntem proști sau nu?!

Așa:

Simplu, nu?

PASUL 3- A NU SE CONFUNDA! SARCASMUL, IRONIA NU SUNT NOȚIUNI ALE PROSTIEI!

Mare atenție! „Prostul“ poate să nu fie prost! Când nu deslușești „umorul“ cuiva pe care îl suspectezi de prostie, ai mare grijă să nu fii tu însuși prostul..

Cam atât pot eu să vă împărtășesc despre acest subiect.

Ah, și încă ceva! Până și un geniu posedă un gram de prostie. Dovada vie: eu.

..Astfel cum ați explica faptul că sunt aici, scriind despre prostie, în loc să ascult o manea dîn aia jmecheră?!

Să știeeeeee

In the night

Să spun că mi-a fost lene să scriu?

Nu, de data asta, nu!

(Adică mi-a fost lene.. da’ nu mai spun)

După cum știți, eu sunt Iulia …și sunt tare INDECISĂ!

..Mereu!

..Sau nu..?..

Ba voiam a vă spune că afară-i frig, ba voiam a vă spune că afară ninge.. așa că am sfârșit prin a vă spune că afară-i frig și ninge!!

Da! Știu că-mi mulțumiți pentru că v-am anunțat! Cu plăcere! E de datoria mea să scot in evidență un lucru deja evident!

În fine, nu ăsta-i cel mai important aspect din articol, ci noaptea.

Noaptea?!

Obișnuiam să urăsc noaptea. Să fim serioși! eram mică, incă încercam să-mi dau seama câți monștri se află sub patul meu și cu ce lucruri se întrețin fantomele ziua.

Probabil îmi imaginam cum fantomele stau ele, frumos, la „Colegiul național Gib Fantomescu“ pe timp de zi, iar noaptea-și termină orele, se plictisesc, și-și zic: „ia-mă să mai facem mișto de Iulia.. mai trântim o vază, mai deschidem o ușă..“

Încet, timpul a trecut.. fantomele au îmbătrânit, și au murit! Și chiar de n-o făceau, în comparație cu oamenii, fantomele nu ne puteau face decât un rău infim.

Așa că, fără fantome, noaptea a rămas pustie..

Și cum să nu-ți placă noaptea când e singurul lucru care-ți aduce liniște în toată agitația asta numită viață?

Noaptea?

Noaptea are stele, lună. Noaptea găsești răspunsuri, analizezi, îți faci amintiri, te aduni..

Știi, e ciudat cum un lucru pe care obișnuiai să-l urăști devine indispensabil. Dar asta-i viața -ce azi te încurcă, mâine te educă.

Și cam atât, am așa, o vagă impresie că am scris preaaaaa muuuult!! Ce vrei? Compensez!

De ce scriu?!

Hehe, iar eu, iar scriu!

Știu, știu, ce bucurie! …Mai că nu vă mai încăpeți în piele de bucurie!!!..

Dar zic să lăsăm entuziasmul debordant deoparte și să bolborosesc despre întrebarea filosofică care-i macină pe majoritatea în privința mea (cel puțin sper că-i macină), și anume: „De ce tot scrie asta, bă?!”

Eh..

Cum întrebarea-i filosofică, și răspunsul e la fel: PENTRU CĂ POT!!

Na, mai zi ceva!

..Bine, bine, și pentru că n-am ce face cu viața mea, dar asta-i partea a doua!

Ca să fiu sinceră, întrebarea-i grea! Chiar și pentru mine (wow)!

Probabil, și eu, ca fiecare, îmi doream să mă afirm. Îmi doream, așa cum am mai spus, să arăt celorlalți „the real me”. Îmi doream să arăt că una-i aparența și cu totul alta-i esența! Îmi doream să mă exprim liber, fără să-mi pese dacă X-ulescului o să-i placă sau nu! Până la urmă, asta sunt, luați-mă ca atare!

Umorul mi-e caracteristic, (auto)ironia la fel (cine știe, cunoaște), caracteristic mi-e și să dau sfaturi (..bune, rele, eu le dau!!), așa că m-am gândit să le îmbin! ..și cam asta-i ce a ieșit!

Poate sună egoist, dar în primul rând, blogul e pentru MINE, deoarece, nu știu câți oameni imi citesc „capodopera”, dar eu sigur o fac!

Și, ca o scurtă încheiere, CITIȚI-MI BLOGUL!!!!

„Nu sunt perfectă, nici nu vreau, nici nu pot..!”

NU SUNT PERFECTĂ

Da, da! Cine ar fi crezut?! Eu, Iulia, (și SC) NU SUNT PERFECTĂ!!!!

De multe ori nu-mi ies glumele!

Alteori sunt foarte rea, serioasă sau asocială!

Să nu mai spun că de multe ori sunt o ciudată!

N-am un zâmbet minunat, un ten fără imperfecțiuni, un păr strălucitor sau picioare până-n gât! ..din contră! Mă poți confunda ușor cu Gollum din Stăpânul Inelelor!

Eh, și ce?

Sunt exilată de pe pământ că nu-s perfectă, sau ce?!

NICI NU VREAU

Nu strâmba din nas și nu râde! Vorbesc serios! Chiar nu vreau!!

Fie vorba între noi, de ce mi-aș dori să fiu perfectă când eu mă plac exact așa cum sunt?!

NICI NU POT

Bine, bine!! Sunt imperfectă si pentru că nu pot! Recunosc, bine?!

Ce e perfect pentru mine, e imperfect pentru tine.

Și de ar fi să fiu cea mai minunată, cea mai inteligentă, cea mai frumoasă, cea mai cea, tot ar exista cineva care să vrea să știu să fac saramale! ..și să fim serioși, nu le pot face eu pe toate, nu?!

Toată treaba asta cu „a fi perfect” nu face nimic altceva decât să ne impună niște standarde imposibil de atins.

Nimeni nu-i perfect!

Și ar trebui să fim recunoscători pentru asta!

Dar ce crede lumea…?!

Buuuună!
Vă era dor de articolele mele?
Logic că vă era!!
..Haideeee, recunoașteți!!!!
În fine! Nu știu de voi, dar pe mine nu prea mă obsedează să aflu „ce crede lumea, domne?!”
Nu, nu, deloc!
Nici măcar puțin!
Poate ar fi interesant dacă opiniile celor din juru-mi nu m-ar mai înfățișa diferit pe zi ce trece! ..dar așa.. I don’t really give a fuck!
Dar totuși, am o dilemă!
Deci, dacă X-ulescu mă consideră deșteaptă, iar Z-ulescu mă consideră a mai proastă fată pe care a cunoscut-o.. EU CUM SUNT DE FAPT??
Hmm..?
Lămuriți-mă!
Dar am și o teorie foarte interesantă, bineînțeles!
EU sunt DOI!!!!!
Adică da!
Există două Iulia: una deșteaptă, iar cealaltă a mai proastă fată pe care a cunoscut-o Z-ulescu!
Păi nu împac eu și capra și varza?!
..Heh, cum să nu! 😉
Sauuuu….
Z-ulescu îl cunoaște pe Einstein, a fost coleg de grădiniță cu Newton și mai iese din când în când cu Mendeleev la agățat.

Glumesc, evident!
Legenda spune că, de fapt, cum descrie o persoană pe o a doua, o definește mai mult pe ea, decât o definește pe cea descrisă.
Adică, de exemplu, dacă cineva mă consideră pe mine frumoasă, din asta reiese faptul că acel cineva are probleme cu vederea sau a băut prea mult..
(It’s a joke, râzi!!)
..De fapt, dacă cineva mă consideră frumoasă, din asta reies standardele sale de frumusețe, în niciun caz frumusețea mea, care e relativă!
..Șiiiii, cam asta-i tot!

P.S: Știu că teoria mea nu pare credibilă, dar dacă totuși, există pe undeva prin univers o a doua Iulia, o rog cu toată seriozitatea să mă contacteze.. temele nu se fac singure!

Pe curând!

Oh, dar frumusețea nu e tot!

Bună, bună, bună!!!!
E vineeeeeeri!!
Probabil, citind titlul, v-ați aștepta să discut despre frumusețea mea (incomparabilă, inconfundabilă și.. invizibilă) și despre celălalte calități ale mele, care sunt: ..multe! Sunt.. multe! Sincer! Chiar sunt! Nu sunt vreo falsă!
În fine! Puteam să mă laud, evident! Dar eu nu și nu, modestia întruchipată! ..Așa că o să pălăvrăgesc despre.. ce pot!
Pe când eram eu mai mică, îmi imaginam că numai fiind frumos, ai lumea la picioare… apoi am văzut că Trump e președinte și mi-a distrus întreaga teorie! Glumeeesc! ..apoi am crescut și mi-am dat seama, vorba lui El Nino, „că degeaba ești frumos, dacă înăuntru putrezești”.
Să facem analiza pe text?!
Păi, treaba-i simplă!
Poți să fii ăl mai frumos din univers, dacă nu ai caracter -ești egal cu 0.
Ah, da! Lumea se va uita la tine și va admira aspectul, dar nimeni nu va iubi conținutul.
Și probabil am fost cam repezită numind aspectul fizic plăcut- frumusețe. Poți spune cel mult că arăți bine, dar om frumos te numești doar atunci când.. ești om!!!
Ești frumos atunci când spui „mulțumesc”, atunci când ai bun simț sau atunci când încerci să-i faci pe ceilalți să râdă.
Nu sunt ipocrită să spun că frumusețea fizică mi-e indiferentă, dar dacă arăți bine si asta te face să crezi că ești superior, atunci mai bine.. te caut eu!!..

Fericirea e o alegere!

Helău!
Vreau să încep prin a spune că nu știu cu ce să încep!
Iar n-am inspirațiuneeeee!!!!!
Am avut de ales să povestesc dintre două subiecte foaaaarte interesante:
Eu și câinele meu
-în care să detaliez rutina câinelui meu, să spun câte fire de blană are sau între ce intervale de timp stranută
Sauuu
Reprezentarea datelor prin grafice și diagrame
-subiect total necunoscut pentru mine
Ambele variante erau extrem de tentante, așa că am ales să discut despre fericire! 😉
Daaaaa!! Știu!! Eu și fericirea!! Haha.. ha!
Păi ce pot zice?
Nu sunt eu cea mai fericită persoană din univers, deci, în concluzie, nu sunt vreo expertă, dar știu un lucru esențial:
FERICIREA E O ALEGERE!!
Tu alegi dacă vrei să stai să-ți plângi de milă sau să faci in așa fel încât viața ta să devină demnă de un film, sau și mai și, demnă de un videoclip de manele!
Evident, există probleme la tot pasul! Nu neg asta!
Dar pe cât de multe probleme sunt, pe atât de multe rezolvări există!
Ne facem planuri de viitor în care să fim fericiți, căutăm fericirea în „cineva” sau în „ceva” în loc sa realizăm că fericirea stă în noi.
De ce să nu fim noi fericiți săptămână asta, ziua asta, minutul ăsta?!
De ce să nu incepem noi să dansăm ca nebunii și să fredonăm ce ne trece prin minte?!

..haide mă, râzi!

About nothing

Hellooooo,
It’s meeeee!!
N-am mai scris de ceva timp.. de fapt, nu aici..(e destul de greu să recuperezi într-o săptămână ce n-ai scris pe parcursul întregii vacanțe, zic și eu)
Daaaaar, sinceră să fiu, nu temele-mi ocupă timpul, ci lenea! În fine, trecem peste! 🙂
Era doar un mic amănunt!
Nu am eu o experiență vastă într-ale vieții, dar pe parcursul a câtorva ani, îmi place să consider că am învățat câte ceva.
Despre ce?
Despre viață.
Ce anume?
Hmm.. păi..

LESSĂN NAMBĂR UAN
Ești singur! Mereu! ..la orice pas! ..ești singur. Indiferent de gașca ta interminabilă sau de familia ta veșnic prezentă. EŞTI SINGUR!! Când te naști, ești singur, iar când mori, la fel.

LESSON NAMBĂR TU
Nu-ți irosi timpul!
Nu-ți place cum te tratează prietenii tăi? Alții, boss!
Nu-ți place locul în care trăiești?
Schimbă-l!
Nu-ți plac profesorii.. sau poate colegii?
Dă-le un cap în gură..!!!
Glumeaaaam!!
Transferă-te!
Căci timpul, dragă, e probabil singurul care nu se mai întoarce!
Până si fosta/fostul se mai întoarce!
Dar timpul?!
Niciodată!

LESSON NAMBĂR TRI
Nu-ți mai lasă fericirea în mâinile celorlalți!
Sunt mai neatenți.. poate o scapă! 🙂
Dacă nu ești fericit, ți-am mai spus.. ascultă manele!
Dar orice ar fi, nu aștepta ca altcineva să-ți pună zâmbetul pe buze. Pentru că atunci când o să plece, și crede-mă, în majoritatea cazurilor o să plece, o să o facă cu tot cu fericirea ta!

LESSĂN NAMBĂR FOR
-Și cea mai importantă-
Scrie-ți temele de vacanță la timp!!!!

Și uite așa, am ajuns eu să dau lecții de viață pe internet! Câteodată mă uimesc și pe mine!
Probabil ar mai fi, dar cred că v-am plictisit destul deocamdată! Pe data viitoare! :))

Aparență/Esență

Deci, nu știu exact despre ce aș vrea să vorbesc.. dar știu sigur că aș vrea!
Practic, acum stau și scriu, rugându-mă să aibă măcar puțin sens ceea ce o să scriu.
Am atâtea ganduri.. dar oare cu ce să încep?!
Aa, da!!
Vi s-a întâmplat vreodată să cunoașteți o persoană, iar după ceva timp să realizați că, de fapt, n-ați făcut-o niciodata?
Adică, mai pe scurt, să vă dezamăgească.
Ei bine, asta are legătură cu diferența dintre aparență și esență.
Ciudat e că după ce am fost dezamăgiți, începem să credem că ne-am învățat lecția, că am acumulat oarecum experiență în a „descifra” oamenii. Dar.. apoi.. iar cădem in capcană, urmând același luuuuuuung final.
Bineînțeles, asta are legătură și cu faptul că suntem prea CREDULI!!..dar hai să dăm vina pe contrastul dintre aparență și esență.. 🙂
După mine, există îngeri îmbrăcați în straie de diavol și demoni care par desprinși din icoane. Totul depinde de cui alegem să ne rugăm.
Aparențele întotdeauna au condus lumea.
Știi aia cu „aspectul nu contează”?!
Haha, bună glumă!
Ba contează, întotdeauna a contat!
Doar că noi suntem prea ipocriți să o recunoaștem.
Dar aparențele nu se rezumă doar la aspectul fizic!
Nu, nu! Ele continuă!
Unii par timizi, alții nebuni, unii aroganți, alții minunați.. dar oare câți dintre ei și sunt așa?
Ai încercat vreodată să cunoști un om în ciuda aparențelor?! Dacă nu, păi ar trebui să o faci!!!

Maneaua.

Hmm..

Hello again!

După cum bine ştiți, (..sau nu) eu sunt Iulia! 🙂

Şi acum câteva zile am postat primul meu articol aici. Bine.. de fapt.. e primul pe care l-am si publicat. Voiam sa ma laud, by the way!

Iar ca urmare a acestui fapt, m-am hotărât să-mi exprim în continuare gândurile aici. Măcar așa pot fi eu însumi, măcar aici să nu existe aparențe, ci pur conținut! Să dau ocazia persoanelor să cunoască „the real me”.

Observând că anteriorul articol a fost destul de vizualizat (mulți dorind să vadă dacă „Ia mă! Suferă, nebuna?”) am început să meditez asupra subiectului următoarei postări (adică aceasta). M-am gandit la o mulțime de întâmplări, de trăiri, de lucruri ce mă definesc.. si dintre toate, am ales din nou cel mai serios subiect. Si anume, MANELELE!

Da, da! Manele! (Vorbesc si despre Mozart mai târziu, dacă insişti puțin!)

Maneaua, pentru cei ce nu știți, este o capodoperă pur românească în care sunt exprimate puternice sentimente de dor, de jale, de suferință, de iubire, de jmeckerie si de valuare.

Multe persoane descriu, în mod eronat, maneaua ca fiind o melodie.

MANEAUA NU E MELODIE!

E hrană pentru suflet!

E tratament pentru boli! ..pardon! ..boale!

E ceva ce ne dovedește că raiul există și pe pământ!

Am auzit eu că vor ăștia să bage o terapie pe bază de manele! Sunt sigură că asta e cea mai bună modalitate pentru a reduce mortalitatea!

Aș putea înșirui nenumărate epitete despre această creație a divinității si despre entitățile care transmit maneaua către suflețelele noastre, dar ar fi o discuție interminabilă! Prefer să mă opresc aici!

Concluzia e simplă: NU IE VIAȚĂ FĂRĂ MANELE!

P.S: Sper că n-am dat dovadă de prea mare subtilitate, astfel încât să mi se perceapă ironia într-un mod serios! Pe data viitoare! 🙂

Blog la WordPress.com.

SUS ↑