să nu fugi prea tare, lasă-mă să te prind
lasă-mă să mă prind
mie nu-mi ies lucruri și le stric și le sparg dar fac altele de acolo de unde nu-s
uneori obosesc, dar te prind eu.
cumva. cîndva. vreodată.
ce oameni absurzi suntem
de ce în altă viață?
atît de tare am obosit în asta?
sau numai avem nevoia de ideea că poate cumva, cîndva, vreodată?
de fapt, chiar intenționezi să…?
tu să nu-mi spui cuvinte de care să mă agăț!
tu mă știi pe mine, mă cunoști
(cred)
tu mă știi pe mine, mă cunoști?
nu…
sursă foto: pinterest.
iamiulia 
Poemele tale sunt ca niște oglinzi străvezii, pe care argintul s-a topit si a curs, ca o lavă ambiguă, ca un argint viu… Cititorul receptează imaginea reflectată de amalgamul vâscos al cuvintelor, amestecată cu imaginea incompletă care transpare de dincolo de suprafața oglinzii, din lumea ta secretă, cu ce mai rămâne din ea, din radiația ei, după topirea amalgamului prin care se chinuie să iasă la suprafață, la întâlnirea cu martorii, cu spectatorii. Rezultatul mi se pare un dans încărcat de o frumusețe misterioasă.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Cîteodată nu sunt așa de sigură că se mai află ceva în spatele oglinzii. Poate se afla cîndva, demult. Acum doar îmi amintesc. Probabil de asta e incomplet și incert.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
ApreciazăApreciat de 1 persoană