Majoritatea timpului-mi-l ocup cu migrațiile obișnuite, mai exact cu deplasările zilnice.
Adică-s navetistă, ce să mai.
Și într-o frumi seară de primăvară, când tocmai ce ieșisem de la școală, dau să mă duc în stație.
Traversez strada și ajung în stație.
În timp ce traversez sunt urmărită de un cârd de muște, țânțari sau fantome, nu sunt sigură.
Dintre toți omuleții, doi dintre ei, oameni maturi, în toată firea, simt nevoia acută să facă următoarea remarcă: „Trag muștele la ele”. Uitasem să specific, eram cu încă două amice.
Nu le zic nimic oamenilor. Puteam io, un simplu cetățean european, să le condamn opinia? Nu puteam.
Se urcă dânșii în microbuz, io deja acolo.
Trece unul dintre ei pe lângă mine, la care io, absolut involuntar, întreb, plină de feminitate: „Ăsta a bombănit, mă?”.
Stimabilul aude. Se uită. Nu zice nimic. Oameni maturi, în toată firea, cum ziceam.
Urcă și celălalt și au următorul dialog:
„-Se luă cineva de tine?
-Nu..
-Sigur nu se luă nimeni de tine?
-Nu..
-Dar auzisem că te cerți cu cineva.
-Nu mă cert cu nimeni.. ”
Și așa continuă dânșii timp de câteva minute. Un tablou ce descria perfect afecțiunea ce i-o poartă mama puiului său.
…
Trec zilele. Altă zi, altă întâmplare.
Ora de franceză.
Simt nevoia să specific lipsa oricărei legături între mine și franceză, singurul lucru pe care-l pot spune fiind „o, djadja”.
Așa și colega mea de bancă.
Și începe profesoara, și vorbește.. în franceză!
Nu se mai oprea.
Colega mea, neînțelegând, se uită la mine și se strâmbă.
Profesoara o vede și zice: „Da, da, nu vă mirați. La ei așa se face!”.
…
Și ca să închei apoteotic, acum câteva zile îmi căutam pisica s-o hrănesc.
Și o caut.
Și o caut.
Și o găsesc.
Știți unde era?
În coșul de gunoi.
O scot de acolo și o hrănesc.
Practic, de atunci pot zice că am scos-o din gunoi și i-am dat o pâine.
Nu știu de voi, dar eu am râs. Și am vrut să împărtășesc cu voi câteva dintre motivele pentru care sunt recunoscătoare că trăiesc.
